<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE

Vieţile anterioare ale spiritului

VANESSA

Autoprezentare

M-am născut în România. Acum locuiesc în Canada.

În meditaţie, m-am văzut înaintea morţii mele. Aveam peste 80 de ani, scrisesem cartea pe care visez că o voi scrie de mulţi ani (o vedeam pe noptiera sălii de spital/ospiciu unde mă aflam), aveam pace în suflet şi un zâmbet mare pe buze. Învăţasem să înţeleg procesul morţii şi eram împăcată şi împlinită. Simt şi în momentul acesta că aşa voi tranziţiona în astral (pregătită, împăcată, plină de dragoste pentru cei pe care îi voi lăsa în urmă, dar şi pentru întreaga omenire).

Am simţit dintotdeauna că soţul meu este sufletul meu pereche. Cel alături de care am avut de învăţat lecţii grele şi, în acelaşi timp, cel care mă completează perfect. Am doi copii - doi băieţi - şi mă simt binecuvântată şi onorată să îi am în viaţa mea. Am învăţat şi continui să învăţ foarte mult de la copiii mei.

Am studiat ştiinţele economice, dar nu am practicat meseria de economist decât foarte puţin în România. Acum lucrez ca şi consultant în domeniul serviciilor IT. Am lucrat şi lucrez mult cu numerele, analize matematice, dar interacţionez foarte mult şi cu factorul uman. Am avut o poziţie managerială timp de 4 ani.

Meseria la care am visat întreaga viaţă este cea de medic. Când intru într-un spital, inima îmi bate mai tare: mă simt acasă acolo. Fiul meu cel mare studiază să devină medic (chirurg sau psihiatru).

Tot timpul liber îl dedic studiului despre filozofia vieţii şi găsirea adevărului.

Am studiat procesul de regresie în vieţile anterioare cu un profesor englez acum câţiva ani. În fiecare viaţă am "intrat" cu intenţia de a participa în calitate de observator, fără a prelua emoţii, trăiri sau dureri experimentate de antecesorul spiritual. Niciodată nu am ieşit dintr-o viaţă încărcată de emoţii, dureri, trăiri care nu îmi aparţin.

Vanessa,
 iulie 2017

Canada

Înţeleg acum mult mai bine că am ales să am drept părinte un tată exigent pentru a-mi învăţa lecţiile accelerat, pentru a ieşi din tiparul victimei şi a mă ridica la nivelul potenţialului meu spiritual.

Este extraordinar cum toate se leagă frumos, ca într-un joc de puzzle. Acum văd cum întreaga umanitate este un "system" (one), unde nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Legile universale funcţioneaza perfect pentru fiecare suflet, dar şi pentru colective mici (grup de indivizi) sau mari (naţiuni).

Vanessa,
15 septembrie 2017
Canada

 

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Gerarda Istelli (1866-1923)

  Rinaldo Kremitz (1791-1846)

  Santha Ricci (1703-1769)

  Keudoro (1611-1679)

  Oxana Arhipova (1524-1581)

  Urmud (1411-1480)

  Norkida (1310-1368)

  Allira Terani (1203-1274)

  Udag (1114-1179)

  Giuseppina Fornari (1012-1081)

Episodul 1 - GERARDA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe italianca GERARDA ISTELLI, a cărei viaţă s-a desfăşurat în perioada anilor 1866-1923. GERARDA s-a născut în oraşul Verona, localitate situată în partea vestică a regiunii Veneto, pe cursul inferior al râului Adige.

Anul naşterii GERARDEI, 1866, cel în care a avut loc războiul austriaco-prusac, unde Italia era parteneră cu Prusia, a cuprins un eveniment politic important şi benefic: unirea Veneţiei cu Regatul Italian. Verona, aflându-se pe axa Veneţia-Milano, a fost influenţată în mare măsură de ambele oraşe.

În perioada vieţii GERARDEI, pe tronul Italiei s-au aflat trei regi ce aparţineau dinastiei de Savoia: Victor Emmanuel II (1861-1878); Umberto I (1878-1900); Victor Emmanuel III (1900-1946).

Sicilianul Itano Istelli, căsătorit cu grecoaica Lestra, avea două fiice. GERARDA era cu 3 ani mai în vârstă decât sora ei, Anna. Ambele fete au urmat cursurile unei şcoli generale din apropierea casei părinteşti. Anna s-a căsătorit la 15 ani cu un nobil austriac mai în vârstă decât ea cu 26 de ani, stabilindu-şi domiciliul familial în vila acestuia din Viena. Au avut împreună un băiat, ajuns fabricant de mobilă. Tot un băiat a avut şi GERARDA împreună cu soţul ei, fabricant de bijuterii.

După terminarea anilor de şcoala generală, GERARDA s-a înscris la o şcoală comercială din Verona, dorind să îşi ajute tatăl în comerţul cu jucării. De cum se născuse, GERARDA s-a văzut înconjurată de jucării, care i-au înfrumuseţat copilăria. Mama ei, Lestra, se pricepea să le confecţioneze, iar tatăl ei, să le vândă. Pe măsură ce fetele creşteau, întreaga familie era ocupată cu activitatea de creaţie a jucăriilor şi comercializarea lor în Verona, Veneţia şi Milano. GERARDA avea o imaginaţie bogată, născocind figuri de animale şi capete de păpuşi, pe care le desena încă de pe la 8-9 ani. Mama Lestra se pricepea să le modeleze din lemn şi ipsos, iar feţele le adăugau bucăţi de stofă, mătase, pânză de bumbac, mărgele colorate, chiar şi şuviţe de păr tăiate de pe propriile capete.

GERARDA a absolvit cursurile şcolii comerciale la 17 ani, înfiinţând apoi serviciul de contabilitate al magazinului părinţilor. În anul următor, 1884, s-a căsătorit dintr-o mare iubire cu Leonardo Bianchi, un tânăr de 27 ani, proprietarul unui atelier unde se confecţionau bijuterii. Până la 26 de ani, când l-a născut pe fiul lor, Arturo, unicul copil, GERARDA a lucrat întreaga săptămână alături de cele cinci creatoare de bijuterii, învăţând de la ele meseria care o fascina. Duminca pleca în excursii cu Leonardo, mai ales la cabana lui de pe malul lacului Garda.

Până când Arturo a împlinit un an, a stat acasă, îngrijindu-şi copilaşul. După aceea, l-a lăsat în grija soacrei Aspasia, care, împreună cu două servitoare, a contribuit la buna dezvoltare a băiatului. În timp ce părinţii lui munceau zi-lumină şi câştigau mulţi bani, Arturo a învăţat foarte bine la şcoala generală şi în liceul militar, fiind atras de cariera militară, profesia bunicului Leon, tatăl lui Leonardo.

Pe măsură ce treceau anii, GERARDA l-a ajutat în continuare pe Itano, reuşind să unifice afacerile celor doi, soţul şi tatăl ei. Producţia mult cerută pe piaţă era cea a păpuşilor cu rochii elegante, împodobite cu mărgele, având coafuri bogate sau îmbrăcate în uniforme militare. GERARDA împlinise 57 de ani şi încă mai concepea modele noi de păpuşi. În plus, le supraveghea pe cele două contabile care trudeau în mica încăpere a fabricii.

Pentru a nu le fi devastată fabrica de către fasciştii lui Mussolini, Leonardo cotiza cu sume mari la organizaţia fascistă din Verona. În anul 1923, Benito Mussolini a instituit Marele Consiliu al Fascismului şi a înfiinţat Miliţia Voluntară pentru Securitate Naţională. În felul acesta, le-a dat formaţiunilor fasciste o haină legală.

Spre sfârşitul anului 1923, într-o zi nefastă, pe poarta fabricii a intrat un grup de fascişti, conducătorul lor cerându-i patronului Leonardo cotizaţia pe care el tocmai o plătise. Până la clarificarea situaţiei au trecut câteva zile, în care starea sănătăţii GERARDEI s-a agravat. Suferea cu inima de câţiva ani, boala fiind staţionară prin modul de viaţă echilibrat al femeii. Spaima puternică provocată de vulgaritatea fasciştilor intraţi în fabrică i-a provocat un atac de cord periculos.

După o lună de la nedoritul incident, inima GERARDEI şi-a încetat activitatea. Bătrânul soţ văduv, Leonardo, ajuns la 66 de ani, şi fiul său de 31 de ani, ofiţerul Arturo, au condus-o la cimitir pe draga lor GERARDA. Nici părinţii şi nici socrii ei nu mai trăiau.

Activitatea fabricii a continuat până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, afacerea fiind preluată de Vittorio, fiul lui Arturo. Chiar şi după mulţi ani de la dispariţia GERARDEI, păpuşile şi schiţele concepute de ea încă le mai serveau drept modele creatoarelor din fabrică.

Nina Petre
5 aprilie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"La prima vedere, nu se pare că am preluat multe elemente karmice din această ultimă viaţă. Dar am să meditez şi am să fac introspecţii legate de această viaţă.

Îmi amintesc ceva interesant de când eram copil. Nu aveam prea multe păpuşi, deşi îmi doream asta, asemeni oricărui copil. Însă îmi spuneam în permanenţă că eu pot "crea" orice păpuşă îmi doreşte inima dacă am o foarfecă şi o bucată de hârtie. Chiar mi-am pus întrebarea peste ani "de unde a venit ideea asta, că pot face o păpuşă dintr-o bucată de hârtie?".

Din punct de vedere financiar, se pare că experienţa căpătată în business management în viaţa trecută m-a ajutat şi în viaţa asta. Am reuşit să creez alături de soţul meu o viaţă confortabilă pentru familia noastră.

Gerarda a fost foarte afectată de evenimentul din fabrică. Vanessa are în ea tendinţa de a se îngrijora extrem şi nejustificat în multe cazuri, mai ales când este vorba de copii sau familia apropiată. Lucrez la acest aspect, îngrijorarea extremă nu ajută oricum cu nimic. Am observat că, de cele mai multe ori, scenariile create de mine sunt total neadevărate şi că nu aveam de fapt nici un MOTIV de îngrijorare.

În familia mea, bolile de inimă sunt predominante. Tata, mătuşile, verişorii… au murit de inimă (combinat cu alţi factori în cazul unora).

Foarte interesant că aţi făcut afirmaţia legată de politicieni. Am o aversiune generală faţă de ei şi sincer, nu înţelegeam de ce (în anumite situaţii, da, aversiunea este total justificată).

Chiar vorbeam aseară cu soţul meu despre faptul că România ar putea fi salvată dacă la putere ar veni câţiva oameni iubitori şi loiali ţării noastre atât de încercate.

Soţul meu tocmai a vizionat cu lacrimi în ochi filmul "Vlad Ţepeş" şi se gândea că 10 oameni iubitori de ţară şi de cinste asemeni lui Ţepeş ar reuşi, poate, să scoată România din starea de corupţie generalizată în care a intrat.

Am vizionat majoritatea filmelor de pe site-ul dumneavoastră şi am fost efectiv fericiţi că oameni asemeni dumneavoastră şi a soţului dumneavoastră EXISTĂ încă."

Vanessa,
18 aprilie 2017
Canada

< sus >

Episodul 2 - RINALDO

Eroul povestirii este argentinanul RINALDO KREMITZ, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 1791-1846. RINALDO s-a născut în Buenos Aires, localitate situată la vărsarea fluviului Rio de la Plata.

Întemeiat în anul 1536 cu numele Santa Maria del Buen Aire, s-a transformat în scurt timp într-un adevărat oraş colonial. În 1776 a ajuns capitala viceregatului Rio de la Plata. Buenos Aires s-a dezvoltat datorită libertăţii populaţiei de a face comerţ cu Spania. A constituit punctul nevralgic şi de referinţă în perioada luptei poporului argentinian pentru independenţă.

La data naşterii lui RINALDO, ţara lui era o parte a viceregatului Rio de la Plata şi continua să rămână slab populată. Mişcarea de eliberare naţională izbucnită la 25 mai 1810, numită "Revoluţia din Mai", a culminat la 9 iulie 1816 cu proclamarea în oraşul Tucuman a independenţei ţării, datorită strădaniilor revoluţionarului Jose de San Martin. Prin Constituţia din 1826, Provinciile Unite Rio de la Plata au primit denumirea de Republica Federativă Argentina, supranumită "ţara argintului”.

Deceniile următoare au fost marcate de antagonismul dintre conservatorii-federalişti (formaţi din mari proprietari funciari) şi liberalii-unitarişti, reprezentanţi ai cercurilor burghezo-comerciale. Acest antagonism s-a concretizat în războaie civile, încheiate cu victoria dictatorului Juan Manuel de Rosas, în 1835. Dictatura federalistului Manuel de Rosas a culminat cu "marele război" împotriva Uruguayului (1838-1852), din care Argentina a ieşit învinsă.

Imigranţii olandezi Oskar şi Naike s-au căsătorit în Buenos Aires, oraş care i-a primit cu generozitate. Oskar Kremitz, originar din Rotterdam, era de profesie asistent medical. În spitalul unde îşi găsise de lucru, şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe sora medicală Naike. Au avut împreună un singur copil, pe năzdrăvanul RINALDO.

Copilul s-a manifestat încă din şcoala primară ca un mic ghicitor, mai ales când îşi vizita părinţii la spital. Dacă i se dădea voie, îşi aşeza palmele pe trupul pacienţilor şi spunea unde erau bolnavi. Dorindu-şi foarte mult să înveţe Medicină, părinţii l-au dus la Rotterdam după terminarea ultimului an al şcolii primare din Buenos Aires. În vestitul oraş olandez, tânărul RINALDO şi-a continuat studiile generale, apoi a urmat liceul şi şcoala de asistenţi medicali. Până la 22 de ani, când a revenit în Buenos Aires, a locuit la bunicii din partea tatălui. Bătrânii au avut mare grijă de el, iar la finalul studiilor lui, au vândut tot ce aveau, apoi l-au însoţit pe vapor, emigrând şi ei în Ţara Argintului.

RINALDO a fost ajutat cu bani de bunicii lui, reuşind astfel să îşi deschidă un cabinet privat în centrul oraşului Buenos Aires, unde şi-a luat drept colegi pe proprii părinţi. A lăsat Medicina modernă pe seama părinţilor, iar el şi-a început călătoriile prin sate îndepărtate, locuite de indieni araucani. Se simţea atras ca un magnet de practicile terapeutice străvechi ale triburilor de amerindieni. După ce lipsea săptămâni la rând, revenea în cabinetul familiei, străduindu-se să combine tratamentele medicale europene cu practicile empirice ale populaţiilor tribale. A muncit şi a călătorit în felul acesta până la 30 de ani. Simţindu-se prea obosit şi suficient de bine pregătit, s-a retras în munca de oraş şi în viaţa de familie.

Se căsătorise la 27 de ani cu o fată indiană de 16 ani. Pe Roduk o adusese dintr-un sat de indieni, după ce le promisese părinţilor ei că nu o va vinde ca sclavă vreunui bogătaş. Roduk i-a dăruit două fetiţe. Pe Ojana a născut-o la 19 ani, iar pe Roneda, la 22 de ani. Roduk, fiind iniţiată de mama şi bunica ei în secretele unor metode terapeutice tradiţionale, i-a dezvăluit lui RINALDO numeroase procedee secrete, care se transmiteau de la o generaţie la alta numai în cadrul familiilor. Aşa a ajuns RINALDO un "doctor-minune", care ghicea bolile privindu-şi pacienţii şi le găsea leacul cu mare uşurinţă.

Fetele lui, Ojana şi Roneda, i-au moştenit harul, făcând toţi trei multe şedinţe în care îşi expuneau părerea în cazurile cele mai grave. RINALDO putea să privească şi în viitor, obicei învăţat de la nevasta lui, Roduk.

După 50 de ani, începuseră tot felul de presimţiri, cum că nu va mai avea mult de trăit. Credea că va fi ucis într-o încăierare de stradă, incidente aproape zilnice în agitata regiune Buenos Aires. Nu i-a fost dat să moară de cuţit sau gloanţe, ci de muşcătura unei vipere.

În anul 1839, după ce şi-a căsătorit şi fata cea mică, Roneda, a lăsat-o în casa lui, apoi s-a mutat la ţară, într-o căsuţă construită în satul socrilor lui. Era mulţumit că fetele se maritaseră bine, cu negustori prosperi, şi deveniseră mame. Ojana avea patru copii, iar Roneda, trei. La 55 de ani, RINALDO trăia liniştit la ţară, ocupându-se în continuare de tratamente, mai mult gratuite, fiindcă pacienţii lui erau foarte săraci.

În vara anului 1846, prinsese o viperă şi se pregătea să îi recolteze veninul când, pe neaşteptate, a scăpat-o din mână. Vietatea furioasă l-a muşcat de antebraţul stâng. Veninul, ajuns rapid la inimă, i-a paralizat victimei activitatea cardiacă. Nefericitul RINALDO a murit după câteva minute. Roduk, nemaiauzind niciun zgomot în casă, a sosit de afară, găsindu-şi bărbatul fără viaţă.

Nina Petre
21 aprilie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Această viaţă rezonează perfect cu mine. Lucrez de ani buni în a-mi perfecţiona metoda prin care să fac healing. Vă mulţumesc încă o dată pentru colaborare. Mie mi-a răspuns la multe întrebări şi a deschis drumul multor înţelegeri."

Vanessa,
25 aprilie 2017
Canada

< sus >

Episodul 3 - SANTHA

Episodul spiritual nr.3 o are ca eroină pe SANTHA RICCI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1703-1769 (secolul 18). Data naşterii SANTHEI: 12 noiembrie 1703, ora 11 şi 16 minute seara. SANTHA a văzut lumina zilei pentru prima dată în casa părinţilor ei din oraşul Maracaibo, aflat în nordul Venezuelei, pe ţărmul canalului care face legătura între Laguna Maracaibo şi Golful Venezuela.

Emigrantul italian Giuseppe (originar din Torino) avea împreună cu soţia lui, spaniola Iledia, două fete. SANTHA era cu 4 ani mai mică decât sora ei, Aura.

La data naşterii eroinei noastre, ţara ei făcea parte din Viceregatul Peru. În 1739 a intrat în componenţa formaţiunii statale numite Noua Granadă. În 1777 teritoriul ţării s-a constituit în Căpitănia Generală Venezuela. La acea vreme, SANTHA Ricci nu se mai afla în viaţă.

Exploratorul spaniol Alonso de Hojeda a numit teritoriul Venezuelei drept "Mica Veneţie", luând în consideraţie construcţiile lacustre ale populaţiei amerindiene din Golful Maracaibo, care aminteau de oraşul dogilor.

Fondarea oraşului Caracas, în 1567, a dat un puternic impuls colonizării hispanice. Autorităţile coloniale hispanice au adus pe plantaţiile de trestie de zahăr şi arbori de cafea, începând cu a doua jumătate a secolului 16, sclavi negri din Africa.

Giuseppe şi Iledia Ricci şi-au trimis ambele fete să înveţe carte la o şcoală generală din Maracaibo. La 15 ani, după terminarea ultimei clase, drumurile celor două surori către viitor au fost diferite. Aura s-a căsătorit la nici 16 ani cu un asistent veterinar, devenind mama a trei copii, două fete şi un băiat.

SANTHA şi-a dorit să ajungă profesoară. Părinţii i-au asigurat şcolarizarea în Caracas timp de 3 ani la şcoală pedagogică. La 18 ani, SANTHA a revenit definitiv în oraşul natal, dornică să muncească pe undeva. Tatăl ei, Giuseppe, cultivator de bumbac pe propria moşie de lângă Maracaibo, avea un vecin şi prieten, Orlando Chenido, a cărui plantaţie de trestie de zahăr se afla în apropierea moşiei lui. Orlando avea un fiu de 19 ani, pe Manuel, angrenat în administrarea plantaţiei, dar şi doi băieţi sub 7 ani, de la actuala soţie. Prima lui soţie, mama lui Manuel, murise bolnavă de malarie când băiatul avea 5 ani. Actuala soţie, Perlita, îşi dorea o guvernantă pentru copiii ei până când urmau să meargă la şcoală. Tatăl SANTHEI cunoştea dorinţa doamnei Perlita şi i-a sugerat acesteia ideea angajării fiicei lui ca guvernantă. Soţii Chenido au fost de acord, iar SANTHA şi-a început serviciul în vila lor la 19 ani. Munca nu era grea. Îi făcea plăcere să îi înveţe pe cei doi copii să scrie, să citească, să deseneze, să cânte şi să se joace frumos în grădină.

Manuel, fiul cel mare, o vedea deseori când revenea de la plantaţie. Timp de 2 ani, au fost buni prieteni, apoi îndrăgostiţi, iar în anul 1724 au făcut nunta. Mirele avea 22 de ani, iar mireasa, 21. Şi-au început viaţa de familie în vila lui Manuel din Maracaibo. Deşi foarte tânăr, Manuel muncea de la 16 ani, adunând bani, construindu-şi casa din oraş şi cea de pe moşia părinţilor. Partea lui din acea moşie i-a fost oferită de părinţi ca dar de nuntă. Foarte harnic şi perfect conştient de rolul său în propria familie, Manuel i-a propus SANTHEI să nu mai lucreze ca guvernantă şi să se ocupe de cele două gospodării, cea de la oraş şi cea de la ţară.

Primul lor fiu, Ardenio, a sosit când SANTHA avea 25 de ani. Al doilea fiu, Aduco, avea cu 2 ani mai puţin decât fratele lui. Înainte ca Ardenio să împlinească 7 ani, şi-a deschis o şcoala generală privată în Maracaibo, cu ajutorul comunităţii confesionale catolice din oraş. În acea şcoală au urmat cele 8 clase de învăţământ general băieţii SANTHEI. Mama lor le-a fost profesoară de limba spaniolă.

Ardenio, profund ataşat credinţei catolice, a devenit preot, primind, după terminarea studiilor în seminarul catolic din Caracas, o parohie la marginea oraşului natal. Ca preot catolic, nu a avut voie să se căsătorească.

Aduco, fiul cel mic, şi-a luat în primire la 16 ani partea de moşie oferită de părinţi, ocupându-se apoi cu plantarea arborilor de cafea. Din vânzarea boabelor de cafea, a devenit foarte bogat. Căsătoria cu fata unui plantator de trestie de zahăr i-a sporit suprafaţa moşiei şi averea în bani. Aduco a avut patru copii, o fată şi trei băieţi.

Preotul Ardenio nu şi-a dorit să aibă o moşie, neavând moştenitori direcţi. A dus o viaţă modestă, mulţumindu-se să locuiască în casa parohială şi să trăiască din donaţiile populaţiei.

SANTHA, mamă şi soţie fericită, avea o singură durere: nu suporta schingiuirea sclavilor negri de pe plantaţii. Administratorii erau duri, primind porunci de la stăpâni să scoată recolte cât mai mari cu orice preţ, fiindcă moartea câtorva sclavi nu era mare lucru. Puteau fi înlocuiţi oricând cu alţii, cumpăraţi la preţuri convenabile. SANTHA îşi rugase soţul şi fiul cel mic de nenumărate ori să nu le permită paznicilor să schingiuiască sclavii. Făcea vizite neanunţate pe cele două moşii, cea a lui Aduco şi a soţului ei, ducându-le hrană suplimentară şi medicamente sclavilor care aveau nevoie de îngrijiri.

Comportamentul ei nefiresc pentru o nevastă de plantator a stârnit nemulţumirea vecinilor, cu atât mai mult cu cât SANTHA obişnuia să privească munca sclavilor la hotarele moşiilor din zonă. Paznicii o vedeau, o înjurau de la distanţă, dar nu o bruscau, fiindcă nu intra în teritoriul lor. SANTHA nu se temea de nimeni şi de nimic. Avea credinţa că puterea nemărginită şi bunătatea lui Dumnezeu o vor feri de răutatea oricui. Avea, totuşi, să suporte o dramă cumplită care i-a oprit cursul vieţii la 65 de ani.

Într-o zi nenorocită, în timp ce privea spre sclavii care munceau pe o plantaţie vecină, a văzut unul căzând la pământ. Imediat, un paznic a început să îl biciuiască şi să dea cu picioarele în el. Nenorocitul, bolnav şi epuizat, nu se putea ridica în picioare. Furioasă, în goana calului, SANTHA s-a repezit spre paznicul-călău, trântindu-l la pământ. Ceilalţi doi paznici, furioşi, îmbibaţi cu băutură, au trântit-o la pământ şi au lovit-o cu picioarele până când au ucis-o. Văzând că nu mai mişcă, au legat-o pe calul ei, apoi au gonit calul spre moşia SANTHEI. Calul a dus-o până la casa lui Manuel.

După înmormântarea din oraş, soţul de 66 ani, rămas văduv, şi-a căutat dreptatea. Fiii lui, preotul Ardenio, ajuns la 40 de ani, şi plantatorul Aduco, de 38 ani, au făcut cercetări la ţară, aflând repede cine erau criminalii. Cu riscul de a fi schingiuiţi de stăpânul lor, sclavii care asistaseră neputincioşi la linşarea SANTHEI au depus mărturie în faţa anchetatorilor din oraş, iar cei trei criminali au primit zeci de ani de închisoare.

Nina Petre
17 iunie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Această încarnare a spiritului meu m-a bucurat, deşi sfârşitul vieţii a fost dramatic. Acum îmi explic de ce în copilărie şi adolescenţă aveam dese “"flash-backs"/viziuni în care mă vedeam pe plantaţie, înconjurată de sclavi cărora le vorbeam sau pe care îi ajutam într-un fel sau altul. Toată viaţa am avut compasiune pentru cei necăjiţi şi suferinzi, inclusiv pentru cei de culoare. În ultimii doi ani am avut chemarea de a face voluntariat la un centru pentru oamenii străzii. Acolo mă simt ca "acasă". Mi-e bine alături de aceşti oameni, vorbindu-le, pregătindu-le masa, oferindu-le suportul de care au nevoie. Nu am teamă de nimeni şi nimic, simt şi ştiu că sunt protejată de sus.

Îmi dau seama însă că în această viaţă am de învăţat să iau riscuri bine gândite, să nu mă arunc cu capul în faţă, chiar dacă motivaţia gestului meu este nobilă (mă recunosc perfect aici).

Am observat că Santha s-a născut în Maracaibo, care pe atunci făcea parte din Viceregatul Peru. Sunt fascinată de Peru şi cu siguranţă anul viitor voi ajunge acolo împreună cu soţul meu.

Descrierea vieţilor anterioare ale spiritului meu m-a ajutat foarte mult să mă înţeleg, să identific traiectoria spiritului meu, nivelul evolutiv şi mai ales ce am de asumat/învăţat ca să pot "plăti" datoriile karmice adunate în viaţa actuală şi vieţile anterioare.

De 2 ani studiez învăţăturile lui Yogananada şi practic zilnic Kriya Yoga.

Comunic cu ghizii mei spirituali şi cu unul dintre masterii lui Yogananda. Sunt ajutată cu sfaturi şi sunt ghidată pe drumul meu carieristic. Mi s-a comunicat că prin carieră am să îmi îndeplinesc "my dharma", deşi eu mă gândeam să mă pensionez după 55 de ani şi să continui cu practicile spirituale şi poate să deschid un centru de meditaţie etc.

Cu 2 ani în urmă (2015) am început să lucrez pe o poziţie de consultant în departamentul "services", după ce poziţia mea de Management s-a dizolvat. Chiar atunci am primit mesajul că mă voi întoarce la poziţia de leadership, pentru că nu mi-am îndeplinit menirea şi că trebuie să o duc la bun sfârşit. Mi s-au dat detalii care la momentul respectiv m-au făcut să cred că mintea îmi joacă feste. Aceste detalii devin realitate acum, încet-încet.

Mi s-a comunicat că schimbarea aceasta va avea loc în 2019-2020. Sunt complet fascinată de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Azi dimineaţă am primit mesajul «Universul lucrează în aşa fel încât tu să ajungi acolo unde trebuie să ajungi. Spiritul tău acum va fi pregătit pentru această încercare. Nu ai nevoie de ajutor de acolo. Ai deja ajutor de AICI. Noi lucrăm pentru tine.» "

Vanessa,
21 iunie 2017
Canada

< sus >

Episodul 4 - KEUDORO

Eroul episodului spiritual nr.4 este australianul KEUDORO, care a trăit între anii 1611-1679 (secolul 17). S-a născut în sud-vestul Australiei, lângă un fluviu ce se varsă în Oceanul Indian. Aşezarea tribului, cu o populaţie de peste o sută de aborigeni, poate fi identificată astăzi în zona oraşului Nannup.

Şeful tribului, N’Darru, a avut împreună cu nevasta lui, Ogdone, şapte copii. Trei fete şi trei băieţi au fost ucişi la vârste mici de reptile şi infecţii provocate de insecte. A supravieţuit doar un băiat, KEUDORO, datorită norocului dăruit de zeii protectori ai comunităţii, dar mai ales datorită trupului său robust, rezistent la atacurile naturii agresive.

Băiatul avea 19 ani când tatăl i-a fost ucis de un şef de trib rival, din răzbunare pentru uciderea unor supuşi ai lui. Sfatul bătrânilor din trib a decis respectarea tradiţiei, prin desemnarea ca succesor al înţeleptului N’Darru a fiului său, KEUDORO. Printre obligaţiile ce îi reveneau de la început lui KEUDORO era şi accea a căsătoriei.

La 21 de ani, tânărul şef de trib şi-a luat-o de nevastă pe frumoasa Enorr, o fetiţă de 14 ani, care îl adora ca pe un zeu. Cei trei băieţi născuţi de ea au supravieţuit, ajungând la vârsta maturităţii. Pe Aurru l-a născut la 16 ani, pe Gredunu, la 21 ani, iar pe Ohoyo, la 24 ani. La creşterea copiilor a fost ajutată de mama ei, Iarr, şi de soacra Ogdone.

KEUDORO avea treabă toată ziua în afara colibei lor, fiind nevoie să supravegheze întreaga activitate a supuşilor lui, care erau obligaţi prin tradiţie să respecte norme severe, ei nefiind niciodată liberi în propria comportare. Toate evenimentele din viaţa lor, cum erau creşterea şi educarea copiilor, iniţierea adolescenţilor pentru a fi trecuţi în rândul bărbaţilor, viaţa de familie, rezolvarea conflictelor, se petreceau conform regulilor stabilite prin tradiţie şi obiceiuri.

Bătrânii tribului împreună cu şeful de trib vegheau cu stricteţe la respectarea şi aplicarea normelor obligatorii de convieţuire. Puterea absolută în conducerea treburilor obşteşti revenea mai multor bărbaţi bătrâni. Şeful de trib (căpetenia) avea şi el o anumită autoritate, dar singur nu putea să îşi impună propria voinţă. El avea obligaţia de a aplana certurile, fiind un fel de judecător, de a stabili pedepse şi de a urmări dacă au fost executate, de a conduce toate ceremoniile, de a soluţiona problemele legate de război şi pace între triburi. Toate acestea le făcea împreună cu sfatul bătrânilor, niciodată singur.

KEUDORO, ca şef de trib, era un membru de onoare al sfatului bătrânilor, bucurându-se de un profund respect din partea întregii comunităţi. El avea obligaţia de a fi conducătorul vracilor din trib, asistând la ritualurile lor de vindecare. Bun orator, KEUDORO învăţase încă din copilărie câteva dialecte vorbite în zonă, ajutat fiind de tatăl său. Era şi un iscusit luptător. Cu prilejul diferitelor ceremonii, avea obligaţia de a executa procedeele magice obişnuite prin tradiţie. Şeful de trib era considerat de membrii comunităţii drept un adevărat părinte. I se supuneau de bunăvoie, îi ofereau o parte din prada obţinută la vânătoare, iar funcţia lui era ereditară, fiind înlocuit după moarte prin fiul sau fratele său.

KEUDORO a trăit 68 de ani, până în anul 1679, tribul său nefiind deranjat de primii exploratori europeni. Era sănătos şi încă în putere, agitându-se zi şi noapte, dornic să îşi îndeplinească toate obligaţiile. Ghinionul l-a răpus pe când supraveghea o luptă între voinicii lui şi câţiva intruşi, membrii unui trib rival, care voiau să ocupe o parte din zona lor de vânătoare. Lupta a fost câştigată de supuşii lui KEUDORO, dar el şi-a pierdut viaţa, fiind ucis de o săgeată cu vârful otrăvit. L-au înmormântat într-un loc îndepărtat de satul lor, aşezându-i alături cele mai dragi obiecte folosite în ultima perioadă a vieţii.

Enorr, rămasă văduvă la 61 de ani, a asistat la instalarea noului şef de trib, fiul ei cel mare, Aurru, ajuns la vârsta de 45 ani. Alături de ea şedeau ceilalţi doi fii: Gredunu, fiul de 40 ani, şi Ohoyo, fratele său, în vârstă de 37 ani. Enorr, văduva tristă, era o mamă şi bunică fericită. De la Aurr avea patru nepoţi, de la Gredunu, cinci nepoţi, iar de la Ohoyo, doi nepoţi.

Spiritul voinicului KEUDORO s-a reîntrupat cu multă hărnicie în oameni civilizaţi, locuitori ai unor ţări mult diferite de jungla în care el şi-a dus traiul.

Nina Petre
5 iulie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Aceasta este o poveste pe care am citit-o cu mândrie şi bucurie imensă.

În desele mele incursiuni meditative, m-am văzut şezând în jurul focului într-un cort aborigen (teepee) şi făcând incantaţii şi participând la diverse ritualuri.

Unul dintre ghizii mei spirituali este un "indian nativ"  care mi se arată numai când am nevoie de ajutor în decizii critice privind viaţa mea actuală. S-a prezentat sub numele THOTHEM. De cele mai multe ori, îmi "transmite" pe un ton uşor ironic că am deja cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a lua decizia potrivită (îmi dă de înţeles că el îşi cam pierde vremea cu mine). Trebuie doar să îmi regăsesc curajul pe care îl aveam în alte vieţi.

Realizez din ce în ce mai clar că menirea mea în această viaţă este să îi ajut pe cei din jur să iasă din situaţii de criză, să le fiu ghid şi suport moral, să ofer dragoste necondiţionată şi să "înţeleg" acolo unde e greu şi pare imposibil de înţeles.

Avatarul Babaji îmi apare şi el în meditaţie atunci când îl invoc. Interesant este faptul că Babaji îşi anunţă prezenţa printr-un mesaj transmis într-un ton uşor comic (eu sunt extrem de serioasă şi nu am simţul umorului).

Ceea ce am înţeles comunicând cu aceste entităţi de lumină a fost faptul că potenţialul nostru este nelimitat; noi ne limităm lăsând fricile şi grijile (creaţie a minţilor noastre) să ne conducă vieţile; odată eliberaţi de dorinţele şi interesele materiale de orice fel, ne apropiem de Divin şi intrăm în rezonanţă cu divinul, acolo unde ORICE este posibil."

Vanessa,
6 iulie 2017
Canada

< sus >

Episodul 5 - OXANA

Episodul spiritual nr.5 o are ca eroina pe OXANA ARHIPOVA, a cărei viaţă s-a desfăşurat în perioada anilor 1524-1581 (secolul 16). OXANA s-a născut la data de 12 decembrie 1524, ora 9 seara, în oraşul Moscova.

Unificarea Rusiei a avut loc în secolele 14-16 în jurul Marelui Cnezat al Moscovei. În timpul domniei cneazului Moscovei Ivan II Vasilievici cel Mare (1462-1505), Rusia s-a eliberat definitiv de sub dominaţia mongolă, Hoarda de Aur destrămându-se în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea.

În perioada 1505-1533, Rusia s-a aflat sub domnia marelui cneaz de Moscova Vasili III Ivanovici. A urmat domnia lui Ivan IV Vasilievici cel Groaznic (1533-1584), mare cneaz de Moscova. El şi-a luat titlul de ţar în 1547, a pus bazele autocratismului, urmând tradiţia imperială bizantină. A avut victorii militare împotriva hanatelor mongole din Kazan şi Astrahan. A început expansiunea către munţii Urali şi în Siberia.

Boierul Ghenadi Arhipov a avut împreună cu nevasta lui, Olena, trei fiice. Irina, fata cea mare, a murit la 13 ani, prăbuşindu-se de pe cal. OXANA avea cu 5 ani mai mult decât sora ei Ariana. Cele trei surori au fost educate până la 12 ani cu ajutorul unor guvernante aduse din Franţa. Ariana s-a căsătorit la 16 ani cu un negustor bogat din Moscova, având după aceea patru copii, o fată şi trei băieţi.

Pe OXANA a cerut-o în căsătorie la 15 ani boierul militar Igor Sebrenin, un tânăr în vârstă de 25 de ani. Igor era fiul unor nobili bogaţi din Moscova, tatăl lui având relaţii de prietenie cu înalţi funcţionari dn anturajul ţarului Ivan cel Groaznic. Cu un an înaintea căsătoriei fiului lor, Grigori şi Maria se mutaseră în conacul de pe moşia lor, aflată la mare distanţă de Moscova, lăsându-l pe Igor să locuiască în vechea lor casă din oraş. OXANA, ajunsă stăpână în marea şi austera clădire, a avut de la început câteva servitoare şi doi paznici.

Igor, plecat la lupte perioade îndelungate, şi-a cunoscut fiul după ce sosise pe lume în lipsa lui. Născut de OXANA la 18 ani, Eduard avea aproape 4 luni când a apărut în casa tatăl său. Bucuria lui Igor a fost imensă, fiindcă îşi dorise un băiat din care să facă un brav militar, supus ordinelor sosite din partea ţarului.

Eduard împlinise 6 ani când tatăl lui a ieşit din armată. La 34 de ani, înaltul ofiţer Igor Sebrenin a fost grav rănit într-o luptă din zona munţilor Urali. L-au adus camarazii lui, cu mare greutate, până la locuinţa din Moscova. OXANA s-a adresat celor mai buni medici din oraş, care l-au tratat zile la rând, reuşind să îi salveze viaţa, dar nu şi sănătatea dinainte. Igor a rămas şchiop de piciorul stâng şi cu mâna stângă paralizată.

În ciuda infirmităţilor trupului, sufletul său se simţea tânăr şi dornic de viaţă. Părinţii lui au cumpărat o moşie pentru el în apropierea Moscovei. Au angajat servitori, un administrator, paznici şi servitori în casa cea veche aflată pe moşie, după ce au renovat şi au extins clădirea. În acel colţ de rai a trăit Igor până la moarte, sosind la Moscova în fiecare lună pentru a-şi pune afacerile în ordine şi a vedea ce le mai trebuia soţiei şi copilului.

Furios pe sălbaticii care i-au rănit tatăl, Eduard a jurat cu mâna pe cruce că îşi va răzbuna tatăl, devenind şi el un militar neînfricat. Igor şi-a încurajat băiatul, i-a angajat profesori de cultură generală şi instrucţie militară, înscriindu-l chiar în recent înfiinţata instituţie care pregătea ofiţeri de carieră.

Eduard a scăpat cu viaţă din multe lupte, retrăgându-se din armată la 50 de ani. S-a căsătorit la 29 de ani cu Elena, o fată de 16 ani, ajungând amândoi părinţii a şase copii.

Eduard împlinise 39 de ani când i-a murit mama, din cauza unui atac de cord. OXANA îşi aşteptase fiul să vină în concediu aproape un an. Nu mai ştia nimic despre soarta lui. Vise de coşmar îi chinuiau nopţile. Avea 57 de ani, obosise tot aşteptându-şi soţul şi fiul să vină la ea în vizită.

Igor locuia la moşia lui, o chemase de nenumărate ori să renunţe la locuinţa din Moscova, dar întâmpinase refuzul ei ferm. În Moscova îşi avea oaza ei de linişte. Citea zi şi noapte în limbile rusă, franceză şi latină, reflecta la tinereţea ei, îşi nota în jurnalul personal tot ceea ce trăise cu intensitate de-a lungul vieţii. La moşie, suporta ţipetele lui Igor, crizele lui de furie oarbă când îşi lovea servitorii cu bastonul şi biciuia bieţii ţărani aproape morţi de foame şi frică.

Inima OXANEI şi-a încetat pulsaţiile în apropierea miezului nopţii. În dimineaţa zilei de 5 martie 1581, camerista şi-a găsit stăpâna fără suflare. Au înmormântat-o servitorii, nora, nepoţii şi bătrânul ei tată, Ghenadi, care încă mai trăia. Igor a văzut mormântul ei după câteva luni de la înhumare. Igor, soţul înstrăinat, nu s-a deplasat la Moscova, fiindcă zăcea paralizat în casa lui de pe moşie.

Nina Petre
28 iulie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Aşteptam această poveste a Oxanei cu multă nerăbdare… această viaţă am accesat-o de cel puţin două ori. Eu o numeam "viaţa la palat" şi nu ştiam unde anume a avut loc (bănuiam că undeva în Anglia).

Şi acum văd cu ochii minţii pianul impunător, casa cu mobilă austeră, masa din lemn masiv din dinning room şi "sala oglinzilor". Am văzut secvenţe unde soţul meu mergea la vânătoare alături de alţi invitaţi. Eu îl însoţeam rareori. În acea viaţă aveam o inimă grea, ştiu sigur că nu-mi iubeam soţul. Aveam afecţiune şi respect faţă de el, dar nu dragoste.

Acum că am citit povestea, mă simt de parcă "s-a făcut lumină în sat".

Înţeleg de ce atât în copilărie, cât şi în prima parte a vieţii de adult m-am încadrat foarte bine în tiparul tipic unei victime. Deşi căsătorită, mă vedeam mereu trăind singură şi crescându-mi copilul (primul) singură. Nu înţelegeam de ce.

După 40 de ani, a avut loc o schimbare majoră în viaţa mea, schimbare declanşată de deschiderea spre spiritualitate atât a mea, cât şi a soţului meu. Apoi a fiului meu cel mare, a cărui evoluţie este cu mult mai rapidă decât a noastră, a părinţilor lui. Fiul cel mic s-a născut înţelept. El este cel care mă susţine nelimitat încă de când era mititel.

Din nou înţeleg grija mea permanentă ca fiul meu cel mare "să ajungă om şi să nu apuce pe căi greşite"…

Şi în viaţa asta, timpul liber îl petrec alături de cărţi şi cele două jurnale în care îmi notez experienţele spirituale (în primul) şi îmi iau notiţe din cărţile mele de suflet (în cel de-al doilea). Singurătatea nu mă sperie, ba pot spune că îmi e bună prietenă deocamdată - fiecare moment de singurătate este folosit lecturând multele cărţi de pe noptieră, făcând introspecţii şi meditaţie, practicând Yoga şi plimbându-mă în natură."

Vanessa,
28 iulie 2017
Canada

< sus >

Episodul 6 - URMUD

Eroul episodului spiritual nr.6 este irakianul URMUD. Viaţa lui s-a desfăşurat în perioada anilor 1411-1480 (secolul 15). URMUD s-a născut în casa părinţilor lui, Yurdal şi Mimed, clădire situată în vestitul oraş Bagdad. Avea un frate mai tânăr cu 3 ani, Sakhal.

Oraşul lor, Bagdad, se afla într-o mare suferinţă după devastarea lui de către cuceritorul mongol Timur Lenk, în anul 1393. Străvechiul sistem de irigaţii fusese distrus de mongoli, vestitele rute comerciale care legau Marea Mediterană de Extremul Orient erau neglijate. Aceste neajunsuri erau agravate de raidurile unor armate persane şi turceşti care îşi disputau Bagdadul. În condiţiile sărăciei accentuate a majorităţii locuitorilor Bagdadului, crescuse numărul vindecătorilor tradiţionali, care tratau cu mult suflet bolnavii din familiile nevoiaşe.

Soţii Yurdal şi Mimed erau astfel de terapeuţi populari, dedicaţi unei meserii străvechi, învăţate de la părinţi şi strămoşi. Yurdal călătorea des în Irak şi în ţara vecină de la est, Persia, căutând plante cu efect terapeutic şi tot felul de metode necesare tratării bolnavilor din Bagdad. Nevasta lui, Mimed, trudea zi de zi cu gospodăria, creşterea copiilor şi tratarea unor oameni de diverse boli. Ştiinţa străveche folosită era o combinaţie de practici tradiţionale învăţate de la mama ei, vindecătoare născută în Persia, şi de la bunica din partea tatălui, femeie originară dintr-un sat din sudul Bagdadului.

În mod firesc, fiii ei s-au simţit datori să continue nobila muncă a părinţilor. Sakhal şi-a început drumurile comerciale de la 14 ani, însoţindu-şi tatăl peste tot pe unde se puteau cumpăra plante medicinale, pietricele şi amulete făcătoare de minuni.

URMUD învăţase să scrie şi să citească în limba arabă folosită în zona Bagdadului şi în limba persană, ceea ce i-a permis comunicarea eficientă cu bolnavii şi cu alţi vindecători. Până la 21 de ani, când s-a căsătorit cu Yadah, o fată cuminte şi deşteaptă, în vârstă de 16 ani, a locuit în casa părintească muncind alături de mama lui la tratarea unor bolnavi. În apropierea vârstei de 22 ani, s-a mutat într-o casă nouă, oferită ca dar de nuntă de către părinţii lui Yadah. Tatăl fetei, negustor de mărfuri orientale, aducea pe cămile, din regiunile estice ale Persiei, mărfuri cumpărate de la negustorii sosiţi de departe, dinspre ţările Orientului Îndepărtat. După căsătoria fiicei lui cu vindecătorul URMUD, Abraham a început să îi aducă ginerelui său plante exotice cu efecte miraculoase asupra trupului omenesc.

În mod firesc, Yadah şi-a ajutat soţul, învăţând practicile terapeutice ale acestuia. La 20 de ani, a născut-o pe fiica lui, Sybede, ajunsă şi ea vindecătoare sub îndrumarea părinţilor. Sybede s-a căsătorit la 15 ani cu un negustor persan, care şi-a părăsit ţara natală pentru a locui în Bagdad. Au devenit părinţii a trei copii, o fată şi doi băieţi. Abdullah, soţul Sybedei, a făcut numeroase drumuri în ţara lui, Persia, aducând de acolo tot felul de leacuri, mai ales uleiuri aromate cu efect terapeutic.

La 41 de ani, URMUD şi-a construit o casă nouă, destinată activităţii lui de vindecător. Sybede, proaspăt căsătorită cu Abdullah, îşi ajuta părinţii la tratament. Au mai trecut 28 de ani, în care neobositul URMUD a ajutat mii de oameni să scape de boli chinuitoare, salvându-le astfel viaţa.

În dorinţa lui de a ajuta oamenii bolnavi, şi-a dedicat numeroase nopţi scrierii unor preţioase jurnale, unde prezenta scheme de tratament, desene anatomice găsite în jurnalele unor vindecători celebri, cât şi opinii personale asupra evoluţiei celor mai frecvente boli infecţioase apărute anual în oraşul său.

Suflet sensibil, URMUD suferea în tăcere de câte ori îi murea câte un bolnav. Se gândea la cel plecat dintre cei vii luni de zile, străduindu-se să înţeleagă unde greşise cu tratamentele lui. Avea intuiţia recunoaşterii rapide a bolilor, a evoluţiei lor, a şanselor de vindecare, dar şi a speranţelor de viaţă. Ştia când îi vor muri pacienţii grav bolnavi, pe care nu reuşea să îi salveze din ghearele morţii. Dacă omul murea înainte de data prognozată de el, se supăra şi mai tare, acuzându-se că nu era un bun vizionar.

Toate aceste manifestări de zbucium sufletesc i-au scurtat viaţa. Îşi ghicise în tinereţe ca va trăi peste 80 de ani. S-a întâmplat, din nefericire, că o criză cardiacă i-a oprit suflul vieţii la doar 69 de ani. A fost cea mai grea decepţie din toată cariera lui de vizionar. Nu a mai avut timp să se necăjească luni la rând, remuşcările rămânând pe seama spiritului său.

Nina Petre
12 august 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Bineînţeles că rezonez total şi cu această viaţă. Înţeleg din ce în ce mai bine de unde vine dorinţa puternică de a-i ajuta pe cei bolnavi cu sfaturi medicale… În ultimii 15 ani, am citit sute de cărţi din domeniul medicinei alternative şi îmi tratez familia şi pe cei apropiaţi mie 100% naturist… Dorinţa de a-i ajuta pe cei suferinzi este foarte puternică… mă găsesc de multe ori rugându-mă ca în viaţa aceasta să evoluez la cel mai înalt nivel posibil, în aşa fel încât în viaţa următoare să reuşesc să fac o diferenţă în această lume dominată de interese materiale… Simt o durere intensă văzând calamităţile naturale care se abat asupra planetei noastre şi mă trezesc plângând din cauza neputinţei de a face ceva care să trezească omenirea din nepăsarea în care a intrat…"

Vanessa,
13 august 2017
Canada

< sus >

Episodul 7 - NORKIDA

Eroina episodului spiritual nr.7 este cipriota NORKIDA, care a trăit între anii 1310-1368 (secolul 14). NORKIDA s-a născut în localitatea Pafos, situată pe ţărmul sud-vestic al insulei Cipru. Părinţii NORKIDEI proveneau dintr-un neam de greci. Marinarul Kamdos, căsătorit cu frumoasa doamnă Nurria, avea două fete. Akira era cu 4 ani mai mare decât NORKIDA.

La acea vreme, pe teritoriul Ciprului era constituit un regat. Regatul Ciprului era un stat feudal ce fusese întemeiat în 1192 de către Gui de Lusignan. Aceasta creaţie statală cruciată cu cea mai îndelungată existenţă a fost condusă de regi care au stăpânit şi Ierusalimul, începând cu anul 1291.

Familia NORKIDEI trăia modest, din veniturile obţinute de Kamdos prin muncă grea pe diverse corăbii cipriote şi prin micile câştiguri ale mamei Nurria, care ştia să coasă rochii elegante şi ieftine. NORKIDA şi Akira şi-au ajutat de mici mama la croitorie, învăţând bine meseria ei, folositoare pentru tot restul vieţii. Akira i-a fost dată de nevastă la 16 ani unui negustor turc ce locuia în Pafos. Au avut împreună două fete şi trei băieţi.

Tot la 16 ani au măritat-o şi pe NORKIDA, mirele fiind marinarul veneţian Paolo Samesi, bărbat în vârstă de 27 ani, posesor al unei case frumoase în Veneţia, cu vedere spre Marea Adriatică. Nunta s-a făcut în casa părinţilor NORKIDEI, iar după aceea, perechea de tineri căsătoriţi s-a îmbarcat pe o corabie veneţiană care i-a debarcat în vestitul oraş al dogilor.

Oraşul Veneţia era capitala unei republici aristocratice prospere, aflată într-o puternică rivalitate cu Genova pentru controlul comerţului pe Mediterana. În perioada cât a locuit NORKIDA în Veneţia, oraşul şi întreaga republică veneţiană au fost conduse de nouă dogi.

Paolo, soţul NORKIDEI, lucra pe corăbii veneţiene care transportau sare în Turcia. Câştigurile băneşti nu erau mari, iar NORKIDA s-a văzut nevoită să îşi reia munca de croitoreasă. Şi-au crescut cei trei copii cu multă iubire, aşa cum era şi relaţia lor de cuplu, plină de afecţiune reciprocă.

Fata lor, Cirenia, a sosit în familie când mama ei avea 19 ani. Primul băiat, Aurelian, era cu 3 ani mai mic decât sora lui. Tiberus s-a născut când NORKIDA împlinise 26 ani. Pe Cirenia a luat-o de nevastă, la 15 ani, un marinar veneţian. Au avut împreună o fată şi un băiat. Aurelian, ajuns negustor de sare, s-a căsătorit la 24 de ani, devenind tatăl a patru copii, o fată şi trei băieţi. Tiberus, prosper negustor de cereale, căsătorit la 25 de ani, a avut trei fete şi trei băieţi.

Tatăl lor, Paolo, s-a îmbolnăvit de tuberculoză la 67 de ani, fiind nevoit să renunţe la comerţul naval. Timp de 2 ani, până la obştescul sfârşit, inimoasa NORKIDA l-a îngrijit cum s-a priceput mai bine, cu leacuri cunoscute din copilărie, aduse de marinari ciprioţi, şi cu diverse preparate cumpărate de la medici veneţieni. Cel mai bine se simţea soţul ei după ce inspira aburii fierbinţi de apă foarte sărată. Cu toate îngrijirile primite, boala nu a dispărut. Mai rău chiar, s-a îmbolnăvit şi NORKIDA.

În toamna anului 1368, cei doi soţi se pregăteau de drumul fără întoarcere. NORKIDA a închis ochii după câteva zile de la moartea lui Paolo. Profund legată sufleteşte de bărbatul care o iubise enorm şi o făcuse fericită, nu a mai reuşit să trăiască multă vreme după moartea lui. Cirenia, fiica de 39 ani, Aurelian, ajuns la 36 ani, şi Tiberus, fiul de 32 de ani, şi-au înmormântat mama alături de dragul lor tată. Iubirea dintre aceşti oameni, părinţi şi copii, a rămas nemuritoare peste veacuri.

Dragă Vanessa, karma preluată de spiritul tău din viaţa NORKIDEI este plină de frumuseţe, cum rar poate fi întâlnită o astfel de formaţiune energetică. De la NORKIDA ţi s-a transmis predispoziţia de a avea o familie fericită, de a fi iubită enorm de către soţ şi copii.

Tot această karmă ţi-a influenţat viaţa în mod benefic, îndemnându-te să îţi părăseşti ţara natală pentru a–ţi găsi fericirea şi împlinirea într-o ţară mai mare şi mai frumoasă.

La fel ca NORKIDA, eşti capabilă de sacrificii imense spre binele soţului şi copiilor tăi. La fel ca ea, te-ai transformat în tămăduitoarea familiei, învăţând metode terapeutice folositoare celor dragi. Având în vedere boala gravă a celor doi soţi, NORKIDA şi Paolo, ar fi bine să nu neglijaţi răcelile de sezon, tratându-le cu multă atenţie.

Talentul la croitorie al NORKIDEI ţi s-a transmis pe cale karmică prin grija de a te îmbrăca elegant, cu haine decente şi frumoase.

Nina Petre
2 septembrie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Foarte interesant cum, în vieţile fără stres major, antecedenţii mei spirituali nu au mai murit de inimă.

În ultimii ani, am observat că meditaţiile zilnice mă ajută să ţin stresul sub control. Perspectiva se schimbă. Valorile se schimbă şi ele. Ceea ce odată părea a fi extrem de "important", acum nu mai are deloc importanţă."

Vanessa,
5 septembrie 2017
Canada

< sus >

Episodul 8 - ALLIRA

Episodul spiritual nr.8 o are ca eroină pe corsicanca ALLIRA TERANI, care a trăit în perioada anilor 1203-1274 (secolul 13). ALLIRA s-a născut în localitatea denumită astăzi Aleria, situată în estul insulei Corsica, port la Marea Tireniană. La acea vreme, Corsica era o provincie administrată de episcopul din Pisa (astăzi, oraş al Italiei) încă din secolul 11.

Marinarul Tirenio avea împreună cu soţia lui, Medira, două fete. ALLIRA era cu 3 ani mai mare decât sora ei, Genora. Ambele fete au învăţat carte timp de 5 ani cu sora preotului din parohia lor, într-o mică încăpere din casa parohială. Genora s-a căsătorit la 16 ani cu un marinar din Milano. A plecat cu el în oraşul lui, unde a devenit mama a trei fete.

Pe ALLIRA a luat-o de nevastă nepotul preotului Gregorio Vergucci. Bastiano avea 27 de ani, locuia în Roma şi se ocupa cu negustoria de obiecte din aur şi argint. ALLIRA şi-a urmat soţul, ajungând în Roma, după o călătorie foarte obositoare.

Oraşul Roma adăpostea sediul papalităţii, fiind renumit drept capitala creştinătăţii. În acel oraş, puterea era concentrată în mâinile familiilor nobile, capabile, deseori, să influenţeze chiar şi alegerea papilor.

Bastiano Vergucci, soţul ALLIREI, nu era nobil, dar, ca nepot de preot şi negustor de aur şi argint bogat, era o persoană cunoscută şi influentă în marele oraş. Casa lui, situată în cartierul negustorilor bogaţi, avea un etaj, multe încăperi, o curte mare şi o grădină superbă, plină cu flori.

Timp de aproape 3 ani, până la naşterea Terianei, unicul lor copil, ALLIRA a învăţat să confecţioneze bijuterii din aur şi argint. La început, a primit îndrumarea unui bijutier bătrân pentru a învăţa să monteze pietrele preţioase pe cercei, pandantive, coliere, inele, brăţări. În decurs de un an, şi-a amenajat propriul atelier într-o încăpere cu ieşire directă în curtea casei, începând să lucreze cu o tânără talentată şi ascultătoare. Pe Teriana a crescut-o cu bonă, servitoare şi guvernantă. Guvernanta a învăţat-o să scrie şi să citească în limba latină, cultivându-i totodată şi talentul la desen. Puternic ataşată de mama ei, Teriana a învăţat să monteze şi ea bijuterii, concepând, prin schiţe complicate, noi şi noi modele superbe.

A fost luată în căsătorie la 17 ani de un negustor de diamante. Armino, ajuns la 26 de ani, era principalul furnizor de diamante al celor două specialiste în bijuterii, mama şi fiica. Împreună cu Teriana a avut doi băieţi: Vittorio şi Alcide. Vittorio a ajuns şi el bijutier, iar Alcide, negustor de bijuterii. În felul acesta, clanul bijutierilor, format iniţial din soţii Vergucci, ALLIRA şi Bastiano, s-a mărit treptat cu ajutorul Terianei şi a familiei pe care şi-o formase.

ALLIRA a trăit 71 de ani. Ar mai fi avut zile dacă un accident stupid nu i-ar fi pus capăt vieţii. Din cauză că mergea greu, având necazuri cu şoldurile achilozate de prea multă şedere pe scaun ani de zile, urca şi cobora greu scările care uneau parterul cu etajul. În seara zilei de 8 noiembrie 1274, urca scara spre dormitor. A ameţit, şi-a pierdut echilibrul, s-a prăbuşit pe scară şi s-a rostogolit până la parter. Rămasă fără suflare, servitorii au transportat-o până la dormitor, unde a murit până la ziuă. Avea coloana vertebrală fracturată şi o rană adâncă la cap.

Nina Petre
23 septembrie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"În două dintre vieţile anterioare, spiritul meu a ales ca antecesorul respectiv să se ocupe cu creatul de bijuterii, meserie deosebit de migăloasă. În această viaţă, focusul meu a fost şi este altul, dar observ că munca migaloasă, solicitantă este cea care şi de astă dată îmi oferă satisfacţiile cele mai mari (sufleteşti).

Talentul la desen probabil că a rămas ascuns în mine, nefiind explorat în această viaţă. Am însă trei talentaţi la desen/pictură în familia mea. Doi dintre cei trei mă încântă zilnic cu creaţiile lor.

Observ cum antecesorii mei au avut în proporţie covârşitoare vieţi fericite atât în familia în care s-au născut, cât şi în familia formată prin căsătorie.

În această viaţă, am ales să mă nasc într-o familie unde abuzul fizic şi emoţional erau predominante. Cred că abia acum, la vârsta adultă, înţeleg motivul pentru care sufletul meu a ales această variantă. A fost o metodă de a învăţa respectul de sine şi de a depăşi statutul de victimă, preluat şi de la antecesorii mei spirituali (Santha, Oxana), de a-mi depăşi propriile limite şi de a înţelege că noi toţi avem capacitatea de a schimba total circumstanţele şi, ca atare, viaţa pe care o trăim… Şi nu în ultimul rând, am învăţat să IERT şi să IUBESC NECONDIŢIONAT, într-un sistem în care suntem condiţionaţi în (aproape) fiecare aspect al vieţii noastre…"

Vanessa,
26 septembrie 2017
Canada

< sus >

Episodul 9 - UDAG

Episodul spiritual nr.9 îl are ca erou pe mongolul UDAG. Viaţa lui s-a desfăşurat în perioada anilor 1114-1179 (secolul 12). UDAG s-a născut într-un trib de păstori nomazi aşezat temporar pe teritoriul Imperiului Liao, condus de un han (principe ereditar). Curtea hanului se afla nu departe de locul unde erau aşezaţi părinţii lui UDAG. Zona respectivă se afla astăzi în regiunea Syhbaatar, situată în sud-estul Mongoliei, unde poate fi găsit oraşul Ongon.

Părinţii lui UDAG, numiţi Ortug şi Nomyr, îl aveau numai pe el. Ortug se ocupa cu păstoritul, crescând cai şi oi. Era un foarte bun vânzător, iar la nevoie, pe vreme de război, se transforma într-un curajos luptător pe cal.

UDAG semăna la hărnicie şi curaj cu tatăl său, dar şi cu unchiul Nurmud, fratele mamei Nomyr. Acesta l-a luat în grija lui încă de la 4 ani, pregătindu-l în tehnici de luptă la sol şi pe cal. Băiatul dorea să ajungă un curajos războinic, asemenea unchiului Nurmud, gata oricând să îşi sacrifice viaţa la porunca hanului. Împlinind 10 ani, tânărul UDAG, bine dezvoltat fizic şi pregătit temeinic de unchiul său, a fost primit în trupa de viitori soldaţi din armata stăpânului regiunii. Pe măsură ce înainta în vârstă, UDAG era trimis la lupte grele, ale căror obiective erau apărarea graniţelor imperiului şi încercările de a trece graniţa Chinei cu scop de jaf şi cucerire de noi teritorii.

La 22 de ani, războinicul UDAG era destul de bogat pentru a reuşi să şi-o ia de nevastă pe frumoasa Enmer, fiica de 15 ani a unui camarad de-al său. După ritualul de nuntă, desfăşurat la locuinţa părinţilor fetei, şi-a adus mireasa în propriul adăpost, construit cu ceva vreme înainte. Părinţii lui locuiau în apropiere şi renunţaseră la viaţa de nomazi, la dorinţa lui.

Enmer a născut un singur copil, pe fiica lor Uurnu, când avea 19 ani. Tatăl ei fiind mai mult plecat la lupte, Uurnu a fost educată de Enmer pentru a deveni o tânără curajoasă, învăţată cu munca grea din gospodărie, dar şi cu mânuirea obişnuitelor arme necesare autoapărării. Hotarele imperiului erau asaltate în mod frecvent de triburi nomade şi barbare, dornice de noi teritorii. În plus, riposta războinicilor din nordul Chinei la numeroasele atacuri ale mongolilor erau dură şi imprevizibilă.

Pe Uurnu, părinţii i-au dat-o de nevastă la 13 ani unui luptător camarad de arme cu tatăl ei. Grimbeg avea 24 de ani şi o iubea pe Uurnu de cel puţin 2 ani. Au avut împreună trei fete.

La 65 de ani, războinicul UDAG încă mai participa la lupte, fiind un bun conducător de oaste. Frumoasa lui carieră militară a luat sfârşit într-un moment de neatenţie, în timp ce lupta cu doi chinezi în acelaşi timp. Unul dintre adversari a reuşit să îl taie cu sabia la gât, acolo unde sângele ţâşneşte cu putere, iar victima nu mai are nicio şansă de supravieţuire. Până să îşi dea seama de la cine pornise cumplita lovitură, UDAG şi-a pierdut conştiinţa. Prăbuşit de pe cal, a fost mutilat îngrozitor de chinezii furioşi, fără ca vreunul dintre camarazii lui să îl poată salva.

Soţul lui Uurnu a avut aceeaşi soartă după 9 ani de la moartea lui UDAG.

După atâtea episoade frumoase, a sosit şi unul sângeros. Pe măsură ce ne îndreptăm privirea spre adâncul istoriei omenirii, descoperim oameni din ce în ce mai simpli, viaţa lor arătându-se plină de pitoresc.

Mi-ai scris în 26 septembrie că ai învăţat să ierţi şi să iubeşti necondiţionat. Eşti conştientă de faptul că omenirea NU se îndreaptă spre iertarea păcatelor şi iubirea firească, idealuri demne de oamenii cu spirite evoluate, cum este al tău. Zi de zi aflăm despre tot felul de răutăţi petrecute în lume: atentate, prostituţie, consum de droguri, exploatare de toate categoriile. Este uimitor cum se poate ajunge la o întoarcere spre lumile barbare de la începuturile civilizaţiilor terestre. Spiritele evoluate ale oamenilor civilizaţi şi paşnici ai zilelor noastre sunt nevoite să suporte asaltul barbar al unor indivizi posesori ai unor spirite dure, slab evoluate din cauza unui număr prea mic de întrupări umane.

Nina Petre
13 octombrie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Povestea lui Udag îmi întăreşte covingerea că – simplist vorbind - fiecare spirit trece prin etape similare de experimentare, fiecare etapă adăugând bile albe şi/sau negre la bagajul pe care spiritul îl "cară" de-a lungul spiralei evolutive.

Nivelul meu de înţelegere face mici progrese. Nu din întâmplare am crescut într-o familie cu un tată rasist (ura chinezii în special, fără un motiv anume, bineînţeles) şi nu din întâmplare am ales un soţ care şi el avea aceleaşi judecăţi legate de rasă galbenă (şi în special faţă de chinezi). Societatea în sine cred că era şi este destul de intolerantă faţă de alte naţiuni. Aceste tipare de gândire mi-au fost înrădăcinate de mic copil. Cu foarte mult efort şi după mulţi ani de studiu am reuşit să înlătur aceste tipare greşite şi să formez altele noi, benefice mie, spiritului şi celor din jurul meu. Am mult de lucru încă şi mă bucur să pot identifica acele aspecte pe care trebuie să mă focusez, să îmbunătăţesc, să schimb, să elimin…

Şi acum să vă povestesc o experienţă importantă pentru mine. Acum 3 luni am început să am ameţeli puternice. Timp de 3 săptămâni au fost constante şi persistente. Ştiam că nu este nimic de natură fizică. Ştiam că există un blocaj energetic undeva în zona chakrei 5, blocaj pe care cumva trebuia să îl elimin. Dar nu ştiam cum. Am continuat cu meditaţiile, practica Yoga şi rugăciunea zilnică. Ceva lipsea. Simţeam cumva că pierd timpul, că nu fac ceea ce trebuie să fac, să continui una dintre misiunile acestei vieţi.

După 3 săptămâni de ameţeli zilnice, într-o noapte, am avut un vis pe care mi l-am amintit perfect a doua zi. Eram în India, într-o casă în care s-a desfăşurat una dintre vieţile mele trecute (trebuie să fi fost o viaţă importantă). Îmi căutam "menirea". Răspunsul a venit foarte dur/tranşant de la o entitate pe care nu am putut-o vedea, dar pe a cărei prezenţă impunătoare o simţeam: "Ai absolut tot ce ai nevoie ca să îţi continui misiunea. Ne spui că vrei să schimbi lumea în bine. Reiki este unul dintre instrumentele tale. Trebuie să continui să faci Reiki şi apoi se vor deschide drumurile tale. De mâine, ameţelile tale vor dispărea, cu condiţia să începi să faci Reiki pe propria-ţi persoană la început".

Am ieşit din acest vis absolut bulversată. ŞTIAM de fapt că nu am nevoie de ajutor, deşi tot ceream suport divin. Suportul ESTE/ERA acolo, ei mă susţineau, venise timpul să folosesc propriile resurse şi să trec la treabă. Am început a doua zi cu Reiki pe propria-mi persoană (studiasez deja Reiki cu doi profesori cu 2 ani în urmă, procedura îmi era cunoscută) şi am continuat să-mi fac Reiki healing. La scurt timp, pe neaşteptate, mi s-a cerut ajutorul să fac sesiuni de "distance healing" pe doi pacienţi bolnavi de cancer în faza terminală. Sesiunile făcute acelor oameni mi-au adus o bucurie nemărginită. E ca şi cum îmi trăiesc viaţa în altă dimensiune.

Ameţelile mele au dispărut total din momentul în care am început sesiunile Reiki.

Şi minunile continuă…"

Vanessa,
13 octombrie 2017
Canada

< sus >

Episodul 10 - GIUSEPPINA

Episodul spiritual nr.10 o are ca eroină pe GIUSEPPINA FORNARI, care a trăit între anii 1012-1081 (secolul 11). GIUSEPPINA s-a născut în oraşul Veneţia, la data de 19 ianuarie 1012, în eleganta vilă a părinţilor ei, Paolo şi Arnaria. A fost singurul lor copil, crescut în lux, educat cu profesori aduşi în casă. Paolo era un om bogat, încasând anual sume mari de bani prin comerţul maritim desfăşurat cu cele trei corăbii ale sale.

Oraşul Veneţia, centrul ducatului numit Comune Venetiarum, era condus de dogi (duci) aleşi temporar sau pe viaţă. Datorită dezvoltării economice, favorizată de poziţia sa geografică, Veneţia a devenit în secolul 11 o importantă putere maritimă şi principalul intermediar în comerţul dintre Orient şi Occident. Organizarea internă a Republicii Veneţiene se baza pe regimul aristocratic. Patriciatul urban, alcătuit din marile familii de negustori şi armatori (proprietari de corăbii), deţinea controlul asupra principalelor organe de guvernare, cărora le era supus un doge (duce), controlat cu atenţie pentru a nu avea intenţii monarhice.

GIUSEPPINA, unicul copil al soţilor Fornari, avea 17 ani când a respins cererea în căsătorie a afaceristului Giovanni, un bărbat cu 10 ani mai în vârstă decât ea. Părinţii ei, revoltaţi de atâta necugetare, au obligat-o să le explice motivaţia acestui afront, care l-a transformat pe bogatul Giovanni în duşmanul lor. Fata s-a încumetat să le dea o explicaţie părinţilor după ce discutase cu amantul ei şi luase hotărârea de a părăsi Veneţia pentru totdeauna.

La 16 ani, devenise amanta secretă a dogelui Pietro Barbolano Centranico, un domn trecut de prima tinereţe, foarte bogat, cu familie şi bun prieten cu Paolo, tatăl GIUSEPPINEI. Profund îndrăgostiţi unul de celălalt, se întâlneau rareori într-o vilă a dogelui despre care nimeni nu ştia, nici măcar soţia lui. Vila se afla spre vest de Veneţia, pe o moşie al cărui proprietar, Pietro, nu era ştiut de locuitorii din zonă.

Forţată de părinţi să ia o decizie în privinţa lui Giovanni, GIUSEPPINA a ales refuzul cererii în căsătorie şi exilul la moşia secretă a dogelui. A plecat pe ascuns de acasă în caleaşca lui Pietro, ajungând la vila lui ca o necunoscută, bine camuflată de hainele care o acopereau în întregime. Acolo, într-o casă şi pe o moşie ca de vis, a locuit până la moarte, suportând loviturile vieţii ca o martiră timp de aproape 52 de ani.

Le scria de câteva ori pe an părinţilor ei, spunându-le că trăieşte ca o doamnă bogată din înalta societate şi îi ruga să o ierte pentru că le pricinuise o durere imensă. Mama ei, Arnaria, a murit de supărare după 2 ani de la fuga fetei. Paolo, rămas văduv, s-a recăsătorit după un an de la pierderea soţiei cu o tânără care i-a dăruit doi băieţi. Nici el şi nici copiii lui nu s-au întâlnit vreodată cu nerecunoscătoarea GIUSEPPINA.

Iubirea secretă şi interzisă de religie a GIUSEPPINEI cu Pietro a durat până la moartea lui, survenită din cauza unui atac de cord. Fiul lor, Gregorio, a fost născut de GIUSEPPINA la 20 de ani, în anul 1032, când Pietro a fost obligat de adversarii lui să renunţe la funcţia de doge. Băiatul a crescut fără să ştie cine îi era tatăl. Domnul cel bătrân, "unchiul" Pietro, l-a susţinut financiar pentru studiile la oraş pe care şi le-a dorit.

Ajuns preot catolic într-o biserică din Veneţia, Gregorio a trăit modest ca un pustnic, neavând voie să se căsătorească. Sosea deseori să îşi vadă bătrâna şi trista mamă, încercând să o consoleze în viaţa ei austeră, asemănătoare cu a lui. În 1081, la aproape 69 de ani, GIUSEPPINA presimţea uneori că viaţa i se apropia de final. Gregorio împlinise 49 de ani, era un adevărat preot cu har, îndemnându-şi credincioşii spre o viaţă cumpătată, lipsită de vicii şi necredinţă.

Era în luna octombrie a anului 1081 când, primind vizita lui Gregorio, GIUSEPPINA i-a spus că vrea să o împărtăşească după ce îi va mărturisi un mare secret. Înlemnit de groază şi oroare, nefericitul fiu a aflat din gura ei că era un fruct al iubirii păcătoase dintre mama lui şi un domn din Veneţia ce fusese foarte respectat în oraş pentru înalta lui moralitate şi buna reputaţie a propriei familii. Murise în mod misterios într-o călătorie în afara oraşului. Cei trei fii ai lui se aflau printre enoriaşii parohiei conduse de nefericitul Gregorio.

În loc să invoce Graţia Divină pentru iertarea păcatelor mamei sale, Gregorio, într-un moment de rătăcire a minţii, a blestemat-o pe păcătoasa femeie, blestemând şi clipa în care îl adusese pe lume. După plecarea fiului furios peste măsură, GIUSEPPINA şi-a preparat o fiertură din plante foarte toxice, culese de pe moşie într-o zi de duminică, după ce le dăduse zi liberă la servitoare. La apusul soarelui, a sorbit grăbită licoarea amăruie. Au urmat câteva ore de chin, agonia sfârşindu-se în zorii zilei de 10 octombrie a anului 1081.

Nina Petre
17 noiembrie 2017

COMENTARIUL VANESSEI

"Un episod cu o foarte mare încărcătură karmică; fiecare dintre predecesorii spirituali ai Giuseppinei au preluat, aşa cum bine menţionaţi, elemente karmice.